Deja nu mai puteam sa suport camera asta. Era ca o tunica a lui Nessus, nuciforma, de nivel psihic. Imi sfasia neuronii si rupea miile de conexiuni dintre ei, lasandu-ma ca o leguma, ca o ultima frunza vestejita dintr-un arbore falnic, pus pe culme in bataia unui vant nemilos si rece.
Ma compar, de altfel, cu o frunza deoarece, din tot arborele meu genealogic, eu sunt cel mai vestejit, singurul care o sa fie, daca nu a fost deja, luat de vant. La momentul actual, fratele meu e inginer. Tata, oropsitul, traieste bine mersi din pensia lui de cadru militar, iar mama, saraca, mai misca si ea cum poate (daca poate), cu pamant la gura, asa cum imi place mie sa zic. Nu ma pot abtine. La urma urmei, mintal, sunt de un grotesc incontrolabil.
As vrea sa fiu un Hermes, sa pacalesc un Typhon pentru un Zeus si apoi sa traiesc toata viata din interminabila recunostinta.
Ma plimbam, dostoievskian as zice, numindu-ma Ivan, fiindu-mi, de la un timp indelungat deja, mult mai drag sa imi inchipu-i decat sa astern pe hartie gandurile. Ma simteam umilit de faptul ca fusesem salvat de ceea ce uram cel mai mult si eram obidit de locul in care ajunsesem si urma sa imi petrec o lunga parte a existentei mele oribile.
Dar puteam acum, captiv cum eram, sa meditez la trairi, la regrete si la nefericiri.
"Te rog imbratiseaza-ma, Doamne!" am strigat intr-un final, razbit de nebunie. Am cazut pe jos, am ras haotic, cuprins de o veselie ciudata si spasmodica. Imi tineam capul intre maini, gandindu-ma la ce fac, la ce se intampla, cu cine vorbesc si de ce nu imi raspunde. M-a izbit claritatea, as putea zice, desi nu e asa. M-am ridicat, am deschis larg fereastra si am strigat cat am putut de tare:
-Am un prieten imaginar!
Nu cred sa fi durat mult pana cand a venit asistenta si mi-a administrat un sedativ. Aveam pe umar un gardian dezumanizat, la fel de batut de soarta ca mine.